|
Corneliu Zelea Codreanu în lupta anticomunistã a poporului român de Nicolae Rosca
Editura "Carpatii" -Traian Popescu - Madrid BIBLIOTECA DE DOCUMENTARE ‘DACIA’
‘In primãvara anului 1919, iatã-ne adunati într-o dupã amiazã în pãdurea Dobrina…”, îsi începe Corneliu Zelea Codreanu istoria vietii lui (Pentru legionari”,pag.9). 30 noiembrie 1938 : o notã scurtã, tragicã, dictatã prin posturile de radio ale tãrii, anunta Românilor, suprimarea acestei vieti. Codreanu, împreunã cu alti 13 camarazi ai sãi sunt ucisi bestialiceste de cãtre autoritatile tãrii, în pãdurea Tâncãbesti. Intre aceste douã pãduri, luminoasã una, scãldatã în soarele primãverii si mângâiatã de razele tuturor sperantele românesti; întunecatã cealaltã, viscolitã de pãcatul crimei si fulgeratã de ura dusmanilor lui, se scurge viata si realizãrile Cãpitanului. Este o viatã trepidantã, cu un profund continut, uman si românesc, o viatã purtatã cu iuteala unui vânt rãscolitor, în luptã continuã cu timpul ce se presimtea prea scurt pentru împlinirea rostului sãu. Numai 19 ani despart în timp evenientele petrecute între aceste douã pãduri. Dar ce ani au fost aceia ! Ce vointã colectivã rãscoleste si pasioneazã fata poporului nostru ! Un fior adânc strãbate întreaga suflare româneascã, trezind energii oarbe, asteptãri difuze si înlãntuie istoria contemporanã a tãrii cu linia continuã ce ne poartã destinele ca NATIE, de la Boerebista, prin toti Cãpitanii Românilor. Toatã viata noastrã se potentializeazã, se fecundeazã cu sperante luminoase si capãtã dimensiuni nebãnuite si nedescifrate încã, la îndemnul adolescentului din pãdurea Dobrina. Aici, în aceastã pãdure moldoveneascã, ni se dezvãluie pentru prima datã personalitatea Cãpitanului, cu destinul sãu împletit din vechi si uitate vrednicii românesti. “…dacã armata bolsevicã va trece Nistrul si apoi Prutul, ajungând sã încalce si locurile noastre, noi sã nu ne supunem, ci sã ne retragem în pãdure înarmati. Aici sã ne organizam un centru de actiune si de rezistentã româneascã si prin lovituri date cu mãiestrie, sã zdruncinãm inamicul, sã mentinem o stare de spirit de neaplecare si sã întretinem o scânteie de nãdejde în mijlocul masei românesti din sate si orase”.(P.L.,pag.9 ). Fãrã stridente retorice, în gânduri simple ce se nasc numai în fata unor mari determinãri, întrezãrim pentru prima datã adevãrul lui Corneliu Codreanu cu marele sãu rost românesc : a stavili cu orice risc, într-o luptã decisivã, pãtrunderea fortelor întunericului ce, din fundul stepelor rãsãritene, anuntau prãvãlirea peste asezãrile lumii noastre si amenintau sã înghitã lacom si spatiul vital al poporului românesc. Iatã aici sinteza figurii lui. El pentru asta s-a nãscut. Pentru a lua în mânã spada apãrãrii într-un moment de grea rãscruce a neamului românesc, pentru a demasca dusmanii din exteriorul si din interiorul hotarelor, pentru a hotãrî transeele libertãtii, pentru a organiza lupta si pentru a aprinde “o scânteie de nãdejde în sufletul poporului sãu. Si poate chiar “o scânteie de nãdejde” pentru întreaga lume crestinã, cãci de rezultatul acestei lupte ce încã nu s-a terminat , va depinde proiectarea în viitor a nãzuintelor omenesti sau îndiguirea lor pentru secole întregi. Momentul în care încolteste în Cãpitan decizia ce ne mãrturiseste mai sus, era exrem de grav pentru tara noastrã. In Rusia izbucnise pârjolul bolsevic, se rãsturnase ordinea socialã existentã si pe suferintele poporului rus, caruia-i înmugurise în suflet iluzia unei dorite libertãti, se cuibãrise un nou regim politic, neuman si crud. Pe stindardele lui agresive era înscris cucerirea si supunerea lumii intregi. Pentru a face fatã acestei noi primejdii, dupã masura si posibilitãtile lor, strânge tânãrul Codreanu mâna aceia de adolescenti în pãdurea de la Dobrina. Gestul lor ni s-ar pãrea naiv astãzi si desprins de realitatea unor posibilitati efective de rezistentã, dar el marcheazã un moment important în viata Cãpitanului : sosise timpul intrãrii sale pe scena politicã a poporului românesc. S-ar putea spune cã pãdurea Dobrina este Cana Galilea destinului sãu. Un destin mãret, dar si tragic, pe care el îl acceptã senin, decis sã-l poarte cu toate consecintele lui, desi îl simte încrucisându-se pe undeva suflul înghetet al Tâncãbestilor. “Am trãit asa dar cu gândul si cu hotãrârea mortii”, ne mãrturiseste Cãpitanul în cartea sa. Lupta în care se angajeaza Corneliu Codreanu va fi o luptã grea, o luptã titanicã, plinã de cruzime si fãrã întoarcere posibilã. Ea trebuia dusã cu hotãrâre si fãrã rãgaz, cãci Rusia Sovieticã, acest posibil mormânt al fiintei noastre nationale, îsi împinsese deja în tarã , si în special în regiunea moldoveneascã, primele sãgeti ale frontului sãu subversiv. Ele se înfipseserã în societatea noastrã slãbitã de rãzboi, smulgând constiinte din frontul national si rãrind rândurile apãrãrii, Intelectualii romani ai timpului sunt primii care cad pradã propagandei comuniste. Cumpãrati unii, dintr-un snobism tembel altii, sau,-cei mai sinceri- orbiti de iluzia unor zori mai drepte pentru fiinta umanã, ei sunt prinsi în mrejele fine ale propagandei comuniste si ajung corifeii ideilor rusesti, la noi. “Lumina vine de la rãsãrit” sustin ei, semãnând confuzie în mintea tineretului pe care-l educau si a maselor românesti, în special cele mai umile, ai cãror îndreptãtori trebuiau sã fie. Este curios sã constatãm ce slabã pavãzã de apãrare au opus si astãzi chiar, anumite cercuri intelectuale, atacurilor doctrinei comuniste. Trãind într-o lume de idei abstracte, pe care dacã le înlãntuiesti în forme diverse, te pot duce la concluzii diverse, dar egal de logice din punct de vedere al constructiei sistemului de gândire, aceasta lume intelectualã se depãrteazã de realitatea faptelor ce se perindã zilnic prin fata ei. Acestia pot admite punctul de vedere al problematicii marxiste cu aceiasi usurintã cu care admiteau si poate sustineau alte forme de gãndire socio-politice diametral opuse, cu toate cã marxismul a esuat pe toate planurile acolo unde a fost impus si nu se poate mentine decât prin teroare si prin chinuirea pânã la paroxism a maselor respective. Asta vrea sã spunã, cã o intelectualitate cu adevãrat sãnãtoasã si demnã de misiunea ei, nu se poate hrãni numai din speculatiile universului de idei, pe care neuronele creierului le poate înlãntui mai mult sau mai putin logic, ci ea intrã în autenticitate, se aruncã pozitiv pe balanta creatiei, numai atunci când, aplecându-si privirea si energia spre bucata de pãmânt din care s-a ridicat si de care este legatã indisolubil, întrebuinteazã tot talentul ei, tot cerul ideilor ei, pentru înnobilarea omului, pentru îmbunãtãtirea stãrii lui : materialã, moralã si spiritualã. Cãci ce însemneazã o ideie, oricât de frumos ar fi zugrãvitã ea, dacã omul plânge ? Ce înseamnã un sistem socio-politic nãscut, dacã vreti, chiar din capete extrem de luminate, dar în care omul este oprimat, este chinuit, înãbusit si debarcat din conditia sa de om “purtãtor de valori eterne” la acea de simplu figurin fãrã profil al unei societãti înghetate si fãrã fâlfâiri de aripi ?Cãci omul este mai mult decât atât. El este un fãuritor de destin, atât propriu, cât si colectiv.Este o valoare pozitivã, o vointã armonicã ce intervine, retuseazã si orienteazã comunitatea sa nationalã. Si aceste douã entitãti, om si natie, sunt încadrate în alt circuit de existentã superior. Ei sunt pusi în slujba Creatorului lor, ne spune Corneliu Codreanu. Acesta este marele adevãr al omului pe care-l neagã si-l anihileazã brutal comunismul. Ridicarea de la om, prin Natiune, la Dumnezeu. Depãrtându-se de acest trinom existential, omul pãseste în nevrednicie. Cade pradã tiranilor, este chinuit si disperat. Viata îsi pierde sensul pentru el si-i poartã pasii pe cãi neîntelese si fãrã perspective, ca un etern Ivan Denisovici al gulag-urilor lui Soljenitsân. La fel ca si intelectualii, acelasi drum era urmat si de studentimea românã. (Mai accentuat cea din Moldova, fiind mai în calea propagãrii veninului rusesc). Cu impetuozitatea lor tinereascã, încadrati si îndrumati de elemente strãine de aspiratiile si de gãzduirea noastrã, studentii se lasã atrasi ca de un puternic magnet de ideile marxiste. Sufletul lor generos, avânturile lor idealiste, sunt smulse din circuitul creator al neamului lor. Crezând în sloganele umanitare ce li se desfãsurau prin fata ochilor si crezând cã vor putea fãptui ceva imens de mare sub steagurile rosii, ei se depãrtau fãrã sã-si de-a seama de interesele propriei lor Natiuni si abandonau cauza pentru care luptaserã si muriserã pãrintii si strãbunii lor pentru apãrarea gliei si legii românesti. Nu întelegeau încã fortele ascunse ce frãmântau istoria contemporanã si care porniserã deja la cucerirea lumii. Naivitatea lor era speculatã de cei ce înghitiserã spatiul rusesc si ajutau inconstient la lãrgirea lui în detrimentul propriului lor popor. Subversiunea pãtrunsese adânc în masele muncitoresti. Ele nu erau, ce-i drept, prea numeroase pe vremea aceea, dar reprezentau un nucleu important pentru viitorul proletariat roman si o bazã de agitatie pentru bolsevism.De aceea grija care i se dãdea din partea agentilor bolsevici, a cãror actiune era usuratã de grava neatentie pe care societatea românã si guvernantii ei o arãtau fatã de aceastã clasã socialã. Muncitorimea noastrã iesise din rãzboiul de întregire unde luptase vitejeste alãturi de toti ceilalti români, cu bucuria realizãrii visului secular românesc, dar si cu speranta în construirea unei societãti mai drepte, mai sincere, mai pãtrunsã de idealurile crestine pe care le afisa pe toate cãile si mai de acord cu interesele Neamului din care fãcea parte. Când muncitorimii i s-a cerut aportul de sânge pentru înfãptuirea imperativelor nationale, ea a rãspuns fãrã sovãire, cu elan si generozitate. Acuma, dupã ce rãzboiul trecuse, îsi cereau drepturile într-o tarã la temelia cãreia puseserã umãrul cu entuziasm. Dar curând îsi dã seama cã sperantele i-au fost profanate. La împãrtirea beneficiilor unei societati ce-si refãcea viata dupã marea încercare, ea nu este chematã. Este înghesuitã la marginea frontierei nationale si nimeni nu o ia în seamã. Dreptele ei revendicãri rãmân fãrã ecou în urechile politicienilor nostri si nimeni nu-si dã osteneala sa-i lumineze orizonturile întunecate. Muncitorii se scufundã într-o grea mizerie materialã si sunt cuprinsi de deznãdejde. Astfel, este usor de înteles usurinta cu care pun stãpânire pe constiinta si pe sufletul acestor oameni necãjiti, ideile marxiste frumos îmbrãcate cu dreptãti sociale. Ura contra unei societãti nedrepte incepuse sã clocoteascã. La ordinele Moscovei, muncitorimea româna ridicã steagurile anarhiei. In strigate de “jos Regele…jos armata…,trãiascã revolutia comunistã…trãiascã Rusia Sovieticã…” ne spune Cãpitanul (P.L.,pag.17), grevele se tin lant, se atâtã la sfãrâmarea masinilor si la distrugerea statului nostru national. Rezultatul era înfometarea si mai crudã, sãrãcia si mai neagrã a acestor bieti oameni ce nu-si dãdeau seama cã erau doar pioni fãrã valoare aruncati într-o lupta necinstitã, o luptã purtatã din umbrã si întretinutp de interese strpine de nevoile noastre românesti. Printre agentii care atâtau cu înversunare focul distrugerii, sângele românesc era o raritate, cãci în marea lor majoritate erau evrei, asezati pe pãmãntul românesc si cinstiti cu omenia de care este capabil poporul nostru, sau rusi strecurati de peste Nistru. Numai în tãrãnime nu putuse pãtrunde virusul bolsevic. Cu toate cã era si ea slãbitã de rãzboiul ce ne trecuse pe deasupra, sãrãcitã si neluatã în seamã decât atunci când i se solicita votul în cadrul democratiei noastre, bunul ei simt, legatura trainicã si tainicã cu pãmântul românesc si traditia sãnãtoasa din care se inspira, împiedica ideilor comuniste drumul spre sufletul tãrãnimii. Ca totdeauna de-a lungul secolilor, aceastã tãrãnime curatã va fi stãvilarul fiintei românesti si depozitarul valorilor noastre spirituale. Geniul poporului nostru cu sclipirea si proiectarea lui în lume, a fost opera nãscutã, dezvoltatã si apãratã de pãtura tãrãneascã a tãrii. Prin ea a trãit poporul nostru si prin ea s-au adus la îndeplinire toate postulatele nationale. Din primul moment va simti chemarea lui Corneliu Codreanu si se va alinia cu entuziasm în frontul lui de luptã. Distrugând tãrãnimea sub motivul unui stiintifism în organizarea productiei agricole, comunistii si anexele lor, la noi si pretutindeni, urmãresc în realitate eliminarea unui mediu sãnãtos, impermeabil ideilor marxiste si oricând capabil de a porni o reactiune nationalã. Ei sunt dusmanii potentiali ai comunismului, de aceea rãsfirarea lor si transformarea în proletari urbani este este urmãritã de acestia cu multã energie si nu de putine ori cu o cruzime nemaipomenitã. Burghezimea noastrã era împãrtitã. O parte se ocupa numai de bunãstarea ei materialã. Alta, mai numeroasã încã, rãmãsese sãnãtoasã. Intuia primejdia ce-i ameninta tara si suferea în fata perspectivelor nelinistitoare ale viitorului, dar nu reactiona. Era dezorientatã, dezorganizatã si lipsitã de curaj. Alerga pe la usile partidelor politice si-si licita interesele ei si-ale poporului din care fãcea parte, în barãcile sãrãcãcioase ale acestora, mizând jos si fãrã perspectivã de câstig. Pe politiceni trebuie sa-i considerãm aparte, ca o pãturã socialã detasatã de celelalte, cu o particularitate proprie si lipsitã de contacte sentimentale cu masele românesti. Dispãruserã, prin lege fireascã biologicã, marile figuri ce initiaserã politica modernã a tãrii noastre si care ne dãduserã atâtea rezultate strãlucite : Unirea Principatelor, Independentã ,Regat, Intregirea Neamului si acea politicã cuminte de modernizare a tãrii si de progres social desfãsuratã înainte de primul rãzboi mondial. Urmasii lor nu au fost înzestrati cu aceleasi frumoase însusiri. Talia lor este de pitici si trecerea prin politica contemporanã a tãrii constituie un adevãrat dezastru national. Au existat, ce-i drept, si exceptii. Dar intentiile sãnãtoase ale acestora, lupta lor pentru activarea unei cinstite si autentice politici românesti, au fost neutralizate si anulate de o masã amorfã de indivizi, ajunsi la cârma statului prin jocuri de interese nesãnãtoase si sustinuti de forte oculte cu interese antagonice celor ale poporului român. Acesti politiceni se preocupau mai mult sã placã unei anumite strãinãtãti decât sã-si plece urechile la necesitãtile poporului pe care-l guvernau si sã-i îndeplineascã vointa. Miscati ca niste pãpusi fãrã viatã proprie, de organizatii si de interese de grupuri extra-nationale, aceastã pãturã politicianistã va fi marea plagã si marea tragedie a Neamului românesc, între cele douã rãzboaie. Datoritã ei si lipsei ei de prevedere si întelegere a evenimentelor politice internationale în care eram si noi scufundati, poporul român si-a pierdut independenta si orice optiune la o viatã liberã. Asa se prezenta societatea româneascã în care sobolii conspiratiei bolsevice începuserã sã deschidã caverne imediat dupã rãzboi, când intrã pe scena politicã a tãrii Corneliu Zelea Codreanu. Cu simturile treze, cu mintea sa clarã si cu o imensã dragoste pentru poporul sãu, Cãpitanul intuieste primejdia ce ne amenintã. “Aveam constiinta clarã, cã în acele ceasuri se juca balanta vietii si a mortii poporului român”(P.L.,pag.18).E un moment decisiv în istoria noastrã. Fãrã sovãire, se aruncã în lupta de îndiguire a primejdiei.
E singur încã, dar nu are timp sã mai astepte. Credinta în Dumnezeu si dragostea pentru neamul românesc îi dau puteri uriase, dupã cum el singur ne destãinuieste :”…cã cel ce luptã, chiar singur, pentru Dumnezeu si Neamul sãu, nu va fi învins niciodatã”(P.L.,pag.43). Organizatia politicã, trezirea constiintei nationale, educarea maselor românesti, vor veni mai târziu. Acuma –sã nu uitãm cã suntem imediat dupã rãzboi- trebuia oprit cu orice pret, puhoiul. Apele repezi si învolburate ale bolsevismului se revãrsau neîndiguite peste tarã. Peste granitã la vest, în Ungaria, se proclamase deja prima republicã comunista din Europa Centralã. In Polonia, la nord, armatele rosii înaintau. Primejdiile ne încolteau din toate pãrtile, iar din sferele oficiale ale statului si ale pãturii politicianiste ce ne conducea nu se observa nici o reactie, nu se lua nici o mãsurã de apãrare. Este ceasul Cãpitanului.Unul din cele mai importante din toatã viata sa de luptã. Când istoria noastrã va cãpãta suficientã perspectivã si va putea judeca nepãrtinitor, va clasifica lupta anticomunistã a lui Corneliu Codreanu din perioada 1919-1922, printre faptele decisive ale istoriei noastre contemporane. Cãci aici, în acest scurt interval de timp, i se schimbã cursul pentru 25 de ani. Si nu stim încã dacã nu se schimba întreg cursul istoriei noastre cãreia-i schiteazã perspective noi, îi insuflã avânturi noi si-i deschide poarta unui viitor mãret. Lupta tânãrului Codreanu începutã atunci, se încadreazã pe aceeasi linie de apãrare nationalã pe care a urmat-o în permanentã, în tot lungul istoriei sale, poporul românesc si pe care o continuã si astãzi cu înversunare toatã tara subjugatã. Neputinta îngenunchierii poporului nostru, cu toate cã a fost umilit, batjocorit si chinuit ca un Hristos, îsi are poate cauza în lupta Cãpitanului, începutã în aceastã primã fazã a vietii lui si continuatã apoi cu strãsnicie pânã ce va fi rãpus miseleste. Curând ,bandele bolsevice strecurate peste Nistru sunt învinse, agentii Moscovei descoperiti si este stãvilitã subversiunea ce pusese stãpânire pe provinciile noastre orientale. Regia, Atelierele Nicolina, unde agentii Moscovei atâtaserã muncitorimea româneascã la rebeliune în contra propriei ei tãri, lupta de la Universitatea din Iasi pentru deschiderea cursurilor cu serviciul religios traditional pe care voiau sa-l suprime agentii moscoviti înfiltrati printre studenti si profesori si închiderea cantinelor studentesti din Iasi, determinatã de Codreanu, pentru a sparge greva studentilor de stânga, care protestau astfel contra arestãrii teroristilor comunisti care fãcuserã un atentat la senat, sunt primele bãtãlii si primele victorii anticomuniste ale Cãpitanului. O nouã brizã de sperantã începe sã adie peste tarã. Se trezesc la viata activã constiinte letargice si se încing noi avânturi generoase. Codreanu, muncitorul Constantin Pancu (seful organizatiei muncitoresti “Garda Constiintei Nationale”), si o mânã de tineri curajosi si sfidãtori ai pericolelor, ce se strâng în jurul lor, înving subversiunea bolsevicã. Comunismul este stavilit si apoi eliminat definitiv din România. El nu va mai avea atractie pentru masele noastre muncitoresti si nu mai reprezintã absolut nimic în istoria politicã a tãrii noastre pânã ce pumnul brutal al lui Vâsinski trântit pe masa regalã în 1945, în plinã ocupatie ruseascã, îi va da un certificat de existentã, nelegalizat însã de vointa nationalã si strãin de adeziunea sufleteascã a neamului românesc.. Timpul scurt în care s-a realizat aceastã rupere de fronturi, cu toatã diferenta de forte dintre cele douã tabere, dovedesc : -dreptatea cauzei apãratã de mica grupã nationalã ce-si împrospãta fortele pe planurile superioare ale istoriei noastre ; -curajul si vitejia acestei mâini de oameni decisi sã înfrunte orice primejdie si sã se opunã oricãrui obstacol pentru salvarea poporului lor ; -convingerile marxiste ale maselor de studenti si muncitori erau slabe si fãrã rezonante profunde în sufletul neamului nostru. La aceastã victorie anticomunistã se mai adaugã încã una, extrem de importantã pentru neamul românesc. Pe plan extern si în ciuda tuturor împotrivirilor occidentale ce nu-si dãdeau seama de realitatea pericolului bolsevic, armata românã alungã bandele lui Bela Kuhn din Ungaria, eliberând aceastã tarã si stãvilind înaintarea comunistã spre centrul Europei. Prima fazã a luptei antimarxiste a lui Codreanu se încheie astfel, cu o frumoasã victorie.
* * *
Dar lupta nu se terminã aici. Asaltul tãrii noastre si al întregii lumi este amânat numai, pentru o datã mai târzie, când circumstantele istorice provocate de lipsa de viziune a oamenilor politici vor crea conditii mai favorabile înaintãrii comunismului. Deaceea se impunea, si fãrã rãgaz, organizarea definitivã a apãrãrii nationale. Cãpitanul începe a doua fazã a luptei sale : -demascarea agentilor comunisti si a tuturor acelora ce promovau cauza bolsevicã la noi în tarã ; -înjghebarea unui front de luptã care sã cuprindã fãrã exceptie toatã suflarea româneascã. In lupta de demascare a agentilor si a celor pusi în slujba marxismului la noi în tarã, Corneliu Zelea Codreanu semnaleazã în primul rând pe evrei. S-a consumat multã cernealã de-a lungul istoriei contemporane românesti, pentru a se încerca demonstrarea unui inventat rasism care ar fi stat la baza “antisemitismului” legionar. Nimic mai depãrtat de adevãr decât aceste false si tendentioase acuzatii. Poporul român din mijlocul cãruia rãsãrise si Miscarea Legionarã a lui Codreanu, ca un specific al lui, este un popor blajin, omenos, întelegãtor al durerilor altora si care de-a lungul agitatei sale istorii nu a asuprit niciodatã pe nimeni. El nu s-a uitat niciodatã la culoarea sângelui si în mijlocul lui si-au gãsit totdeauna culcus si ajutor, toate nemurile ce, fugind de persecutii, se strecurau pe la noi. Istoria noastrã este plinã de exemple si nu este cazul sã le mai enumerãm aici. Codreanu însusi ne mãrturiseste în diferite rânduri gândurile ce le nutrea fatã de probleme minoritare : “Sã nu vadã nimeni în noi niste asupritori ai altor neamuri sau niste mâncãtori de jidani din urã religioasã”. Principiul cãlãuzitor (în tratarea minoritãtilor) trebuie sã fie : pericolul pe care o minoritate îl poate prezenta pentru viata si libera dezvoltare a natiunii dominante”. Minoritãtile conlocuitoare urmeazã sã se bucure de toate drepturile în mãsura loialitãtii de care vor da dovadã fatã de Statul Român”. Asadar nici urmã de sovinism nationalist, ci o grijã legitimã pentru interesele si securitatea populatiei bãstinase în fata eventualelor activitati antinationale ce le-ar putea desfãsura minoritãtile conlocuitoare. “Antisemitismul”, pentru a-l numi asa, al lui Corneliu Zelea Codreanu si al întregii generatii pe care el a condus-o, a fost determinat numai de necesitatile luptei sale antimarxiste. Cãci intrând în lupta cu comunismul la noi si studiindu-i problema Cãpitanul o gãseste strâns legatã de problema evreiascã. Aceastã masã de oameni intratã de curând pe teritoriul nostru în urma unor tratate ce ne-au fost impuse de Marile Puteri, fãrã atasamente sentimentale si chiar cu interese economice si politice diferite de comunitatea umanã în mijlocul cãreia trãia acum, era factorul cel mai activ al pãtrunderii bolsevismului în România. Aceasta nu este o noutate, cãci acelasi fenomen s-a petrecut în toate ariile de pãtrundere ale ideilor marxiste, care au fost ajutate si catapultate de elementele evreiesti aflãtoare în aceste arii. Marxismul însusi este un produs al intelectului evreiesc. Ajutorul evreiesc la pãtrunderea marxismului la noi în tarã se canaliza pe mai multe directii : -Economic. Acaparând pe îndelete, fiind detinãtori de fonduri internationale, sfere importante din economia tãrii, pe care apoi le exploatau nu în directia promovãrii unei economii sãnãtoase, cu participarea maselor românesti la beneficiile ei, ci în directia pur egoistã, îmbogatindu-se din ce în ce mai mult elementele evreiesti în detrimentul românului. Ba mai mult chiar, cantitãti importante din aceastã bogãtie a Statului erau deturnate si expatriate pentru ajutarea cauzei evreiesti în lume. Nedreptãtile sociale provocate astfel dãdeau nastere la nemultumiri legitime în clasele nevoiase românesti, care vãzându-se neajutorate si neapãrate în fata acestor abuzuri exploatatoare, cãdeau pradã demagogiei marxiste. -Politic. Detinãtori ai bogãtiilor tãrii, puteau foarte usor sã influenteze în toate domeniile de afirmare româneascã, în sensul vederilor si intereselor lor. Prin coruptii si cumpãrãri de constiinte în aria politicianistã românã, evreii pun mâna, practic, pe conducerea politicã a tãrii noastre pe care o dirijeazã prin acolitii lor. Procesul se maturizeazã cu introducerea în patul regelui tãrii a nefastei Elena Lupescu, evreica si ea, prin care evreii pun stãpânire pe vointa regelui Carol II. Numai asa se poate explica atât politica internã a tãrii, crudã si dement represivã fatã de fortele cele mai reprezentative ale neamului românesc, cât si cea externã ce nu urmarea altceva decât izolarea si indiguirea Germaniei, în eventualitatea unei pãtrunderi sovietice în Europa. -Culturalã. Evreii promovau si sustineau în România printr-o bogatã retea de ziare si reviste create de ei, ideile cele mai periculoase, atât din punct de vedere national cât si crestin si moral. Ei urmãreau destrãmarea moralã a societãtii noastre si ruperea de traditiile sale sãnãtoase, pentru a usura cât mai mult pãtrunderea marxismului la noi. -Prin activitate directã. Marea majoritate a agitatorilor si a propagandistilor comunisti, atât între studenti cât si între muncitori, erau evrei. Acestia se strecuraserã din Rusia , gãsind adãpost si ajutor în populatia evreiascã foarte numeroasã în provinciile rãsãritene românesti, sau erau recrutati direct din aceastã populatie aflãtoare pe pãmântul nostru. Aici se gãseste motivul exclusiv al “antisemitismului” lui Corneliu Zelea Codreanu : el s-a izbit de evrei când a început lupta anticomunistã, constatând asadar , cã acestia formau în mijlocul comunitãtii românesti un grup compact, neasimilabil, cu interese economice si politice diferite de ale noastre si cu simpatii si militantã probolsevice. Pentru înjghebarea unui front de luptã care sã se opunã subversiunii marxiste, Corneliu Codreanu îsi dã seama cã trebuie începutã educatia poporului în acest sens, trebuie creat un organ politic, trebuie organizatã tara, trebuie stimulate impulsurile creatoare ale geniului românesc, trebuie înfrãtite pãturile sociale si sterse nedreptãtile dintre ele. “Nu-i deajuns sã învingem comunismul. Trebuie sã si luptãm pentru dreptatea muncitorilor” spune Codreanu în cartea sa. Cu spirit organizator si metodic el pãseste la prima fazã a programului sãu : educatia în scoala legionarã. “Din aceastã scoalã legionarã va trebui sã iasã un om nou, un om cu calitãti de erou” (P.L.,pag.307).”Un om în care sã fie dezvoltate pânã la maximum toate posibilitãtile de mãrire omeneascã ce se aflã sãdite de Dumnezeu în sângele neamului nostru”(P.L.,pag,307) Prin conceptia ce-i stã la bazã ea atinge înãltimi sublime. Educatia pe care vrea sã o facã Corneliu Codreanu legionarilor este completã si armonioasã. Ea îmbrãtiseazã fãptura omeneascã cu cele trei dimensiuni ale ei : fizicã, moralã ,spiritualã. Din punct de vedere fizic, el îndeamnã lumea la o viatã sãnãtoasã, o viatã de miscare în mijlocul naturii, de muncã continuã, de alimentare sãnãtoasã si sobrã. Educatie fizicã, marsuri, instructie si muncã în tabere, în bãtaia vântului si sub razele binefãcãtoare ale soarelui, sunt elementele de sustinere ale unui fizic sãnãtos. Din punct de vedere moral, educatia legionarã potentializeazã toate calitãtile pozitive ale omului : cinste, omenie, hãrnicie, vitejie, onoare,spirit de sacrificiu, dragoste.Si mai ales dragoste. Acest izvor de inspiratie al tuturor celorlalte virtuti umane este considerat de Cãpitan motorul cel mai puternic al oricãrei activitãti. Fãrã ea, fãrã scufundarea individului în apa vie a dragostei dezinteresate, nimic trainic nu se poate face. Toata carapacea egoismului omenesc, toate tendintele individualiste ce au pus stãpânire pe sufletul omului modern, se topesc la flacãra educatiei legionare. Omul nou pe care Corneliu Codreanu vrea sã-l punã pe orbita româneascã este omul drumurilor drepte si luminoase, omul actiunilor eroice si al jertfei continue si neprecupetite pentru poporul sãu, omul pasiunii creatoare purificat si înãltat într-o sublimã aventurã a dragostei. Corneliu Codreanu enuntã o serie de legi, “Legile Legionare”, care sunt puncte de reper pe care trebuie sã se sprijine omul legionar în lupta sa interioarã de devenire. Un om cu astfel de calitãti va fi un stãvilar de neînvins al neamului sãu, pe care puhoaiele marxiste nu-l vor putea clinti. Dar Cãpitanul nu uitã nici dimensiunea spiritualã a omului, care capãtã o însemnãtate primordialã în conceptia lui. Lupta care se apropie nu va fi numai o înclestare dintre douã sisteme politice, unul bun si altul rãu. Va fi mai mult decât atâta. Va fi o luptã între douã conceptii de viatã, între douã spiritualitãti antagonice. De o parte lumea noastrã crestinã, aruncatã în Istorie de Nasterea, Rãstignirea si Invierea Mântuitorului, de cealaltã parte, lumea descrestinatã în lupanarele ateismului si aruncatã în luptã de fortele oculte ce s-au opus întotdeauna îndumnezeirii omului. De aceea prima conditie ce o pune Cãpitanul pentru a lupta alãturi de el contra fortelor întunericului, este credinta. Sã fii credincios. Sã poti cutreiera împreunã cu el cãrãrile metafizice ale vietii. Crestinismul lui Corneliu Codreanu este integral si fãrã paleative. In lupta poporului nostru si a lumii noastre, spunea el, numai o credintã profundã, fãrã sovãiri si agresivã, ne poate ajuta. Pentru a ne fortifica credinta, drumul cel mai sigur este postul si rugãciunea, adicã o ascezã activã, pe care Corneliu Zelea Codreanu a practicat-o cu rigurozitate toatã viata lui. Scoala formativã a Cãpitanului este o simbiozã perfectã între forta si dârzenia luptãtorului, mãretia eroismului si perfectiunea sfinteniei. Eroism constant, de duratã si credintã profundã în Dumnezeu, iatã coordonatele educatiei legionare. Ancorarea fortelor individului pe aceste dimensiuni va oferi lumii crestine forta necesarã pentru a stârpi puterile rãului încarnate în comunism. Cu acest om modelat în scoala sa, porneste Corneliu Codreanu la a doua fazã a programului sãu : organizarea maselor românesti. Activitatea lui în aceastã fazã este uriasã. El îmbrãtiseazã tot asezãmântul românesc, cu toate aspectele si cu toate realitãtile lui. Nici un sector nu este dat uitãrii. Totul este important pentru Cãpitan. Ca un artist genial, mistic si pasionat, el îsi plimbã mâinile înfrigurate si înamorate peste toate unghiurile operei sale, modelând si dând contururi unui mãret viitor românesc. Cuiburile [unitatea de bazã a organizatiei legionare], taberele de muncã [unde se învatã tineretul sã munceascã pentru binele obstesc], organizatiile politice de la sate si orase, Corpurile legionare [Fratii de Cruce, Studenti, Muncitori, Rãzleti], scolile de educare pentru tineret, asociatiile culturale, unitãtile comerciale legionare,[pentru a smulge comertul tãrii din mâini strãine], se înmultesc cu repeziciune peste toatã geografia tãrii. Se creazã partidul “Totul Pentru Tarã” si se pãtrunde în Parlamentul tãrii unde deputatii legionari cer dreptate pentru pãturile românesti umile, demascã neregulile în mânuirea banilor publici a unor demnitari si cer luminã în trasarea politicii externe românesti. Tara întreagã tresaltã, simte chemarea omului destinului ei si se îngrãmãdeste în jurul sãu. Curentul legionar creste urias. Printre cei care-i ascultã chemarea si-l urmeazã din primul moment îl gãsim, alãturi de tãrani, pe tineretul român. Sfâsiind paravanul mincinos al marxismului si dezvãluind adevãrata lui fatã, tineretul tãrii îi întoarce spatele definitiv si cu o uimitoare unanimitate se încadreazã luptei lui Codreanu si a poporului lor. Pentru aceasta adeziune vor avea de suferit persecutii, închisori si chiar moartea în România regelui Carol II, dar nu se vor clinti de pe pozitiile anticomuniste pe care i-a asezat Cãpitanul lor. Se naste astfel în România, între cele douã rãzboaie, la cãldura idealurilor legionare, o intelectualitate fecundã, nationalã si profund crestinã. Marea victorie a lui Corneliu Zelea Codreanu este însã adeziunea maselor muncitoresti române, la postulatele legionare. El apeleazã numai la constiinta nationalã a acestor oameni. Le promite dreptate, însã numai “în cadrul dreptãtii neamului” si nu în afara lui sau contra intereselor colectivitãtii românesti. Drepturile muncitorului român nu pot fi mânuite de forte externe natiei lui, cãci acestea nu sunt preocupate de soarta lui, ci urmãresc finalitãti strãine de interesele Natiunii noastre. Toate revizuirile si îmbunãtãtirile trebuie cerute si realizate numai pe linia si în cadrul neamului românesc din care muncitorii fac parte cu drepturi egale ca ale celorlalti. “Miscarea Legionarã va da muncitorului mai mult decât un program, mai mult decât o pâine mai albã, mai mult decât un pat mai bun. Ea va da muncitorimii dreptul de a se simti stãpânã pe tarã, deopotrivã cu toti ceilalti români [Circulãri si Manifeste,pag.185]. In numãr masiv, muncitorimea tãrii îngroase entuziasmatã rândurile Miscãrii Legionare, unde vine obositã si dezamãgita de sloganele înveninate ale comunismului care-o atâtã la distrugerea unei societãti, pentru a cãdea în alta si mai tiranicã si mai exploatatoare a fiintei umane. “Comunismul lucreazã din urã contra celor ce au, noi [legionarii] din dragoste pentru cei ce n-au”…,le spune Corneliu Codreanu [Circulãri si Manifeste, pag.62], atrãgând muncitorimea pe drumul national. Ei formeazã în Legiune puternicul Corp Muncitoresc Legionar ce va fi activ la toate actiunile si la toate bãtãliile Cãpitanului. Marxismul este ucis definitiv în sufletul muncitorului român ce se avântã cu entuziasm si încredere în revolutia nationalã pe care i-o ofera Codreanu. Infãtisarea tãrii se schimbã încet, încet. Efectivele Miscãrii Legionare cresc cu repeziciune în ciuda tuturor greutãtilor, a nedreptãtilor si abuzurilor ce se comit fatã de ea si a numeroaselor represiuni sângeroase, la care este supusã. Adeziunea maselor românesti de toate categoriile este masivã si entuziastã. Ura marxistã contra societãtii este stãvilitã si înlocuitã cu dragostea si înfrãtirea tuturor pãturilor sociale, chemate, în plan de egalitate, la fãurirea aceluiasi nou orizont românesc. De la lupta de clasã sub steaguri si interese strãine se trece la munca ordonatã, cu împãrtirea justã a beneficiilor, în cadrul legilor nationale si a posibilitãtilor economiei noastre. “Internationala” fãrã patrie si Dumnezeu este înlocuitã cu imnurile si marsurile legionare ce umplu vãzduhul românesc ca niste clopote ce bat a sãrbãtoare. De la frica si deznãdejdea ce cuprinsese fiinta tãrii, numai câtiva ani mai înainte, se trece la hotãrârea dârza de a rezista si de a supravietui primejdiei rãsãritene. De la obrãzniciile si nerusinãrile cetelor de agenti si trepãdusi ai Moscovei, se trece la sfânta determinare româneascã de a-si apãra drepturile pe aceste pãmânturi mostenite de la strãbuni si udate cu sângele lor. Tara româneascã se îmbracã în haine de sãrbãtoare si se avânta cu încredere pe fãgasurile istorice pe care i le deschide Corneliu Zelea Codreanu. Soarele sperantei strãluceste vesel pe cerul românesc. Numai politicianismul rãmâne strãin de aceastã tresãrire a natiei sale. In mijlocul acestei jungle nu au putut rãzbi ideile si generozitatea Cãpitanului. Atãt atasamentele sale internationale, cãt si jocul de interese personale din care-si fãcuserã o religie, îi îndepãrteazã de pulsul poporului lor, îi împiedicã sã vadã primejdia ruseascã sub adevãrata ei dimensiune si nu pot întelege toatã frãmântarea lui Corneliu Codreanu si a întregii lui generatii pentru a o indigui. Detesati de antenele neamului lor, acesti oameni rãtãcesc stupid pe sãlile organizatiilor internationale ale epocii, luând contacte, încheind pacte ce nu vor functiona niciodatã, si vor imprima, când va veni momentul, amprenta murdarã a trãdãrii pe fatã a propriului lor popor. Pentru acestia nu are Corneliu Codreanu decât cuvinte de dispret. “Aceste douã categorii [scrie el undeva referindu-se la evrei si la politicieni], vor constitui într-un asemenea ceas rusinea moralã a neamului”.[Este vorba de ceasul în care natia româna va trebui sã-si apere “cu tunul si sângele ei”, dreptul la o viatã liberã.] In fata manevrelor acestui politicianism ce conducea politica externã a tãrii noastre pe o pantã favorabilã Rusiei Sovietice, cu primejdii colosale pentru noi, Corneliu Zelea Codreanu ia o pozitie radicalã. Intr-un Memoriu adresat regelui tãrii, avertizeazã : “Dacã noi, tineretul, vom fi pusi in situatia tragicã de a intra într-un rãzboi alãturi de puterile bolsevice…, declarãm pe fatã cã vom trage toti cu revolverele în cei ce ne-au condus acolo si pentru cã nu putem dezerta, spre a nu face un act de dezonoare, ne vom sinucide. Niciodatã tineretul neamului românesc nu va lupta sub cerul Satanei împotriva lui Dumnezeu” [Circulãri si Manifeste,pag.88/51]. Si tot acolo cere responsabilitãti tuturor celor ce ne conduceau spre dezastru ; “Cerem ca Majestatea Voastrã sã pretindã tuturor celor ce ne conduc sau manifestã pãreri privitoare la politica externã a României cã raspund cu capul pentru directivele pe care si le însusesc.” “Asteptãm deasemenea acelasi gest de mare curaj si de mare cavalerism si din partea Majestãtii Voastre, în ceea ce priveste linia regalã de politicã externã a României”[idem]. In fata acestei luãri de pozitie nu a rãspuns nimeni si cu atât mai putin regele tãrii, adevãratul promotor si întretinãtor al acestei politici. Se produce astfel o prãpastie din ce în ce mai profundã între politica oficialã a tãrii, pro-aliatã [si deci pro-bolsevicã] si anti-germanã, si instinctul maselor românesti câstigate de cauza nationalã, care vedeau în rãsãrit adevãrata si uriasa primejdie pentru existenta poporului nostru, cum s-a adeverit din nefericire. Aceastã pozitie ferm anticomunistã si militantã, tocmai în preziua aprinderii rãzboiului de dominare a lumii, grãbesc asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Uneltirile si primejdiile împãienjenesc din ce în ce mai mult viata lui, ca preludiu al macabrului deznodãmânt. Evreimea si conspiratia bolsevicã, cu concursul uneltelor lor din tarã, între care si demnitari destul de înalti, dau sentinta de moarte. Data asasinãrii lui va fi determinatã de ultimele alegeri libere ce au avut loc în România la sfârsitul anului 1937. Sistemul de alarmã a functionat. Miscarea lui Corneliu Codreanu a obtinut o frumoasã victorie electoralã, ceea ce indica tendintele politice ale tãrii si adeziunea majoritarã a poporului românesc la tezele legionare. Devenise un om prea periculos, ce descifrase si deci putea strica jocul tenebros ce conducea la dezmembrarea tãrii si a întregii Europe. Simtind aproape duhoarea trãdarii, Corneliu Zelea Codreanu face un ultim avertisment contemporanilor sãi :”De vor intra trupele rusesti pe la noi si vor iesi învingatoare, în numele diavolului, cine poate sã creadã, unde este mintea care sã sustinã cã ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adicã bolseviza ?”. In zadar însã. Auzul politicienilor români era sclerozat. Strigãtul lui disperat rãmâne un strigãt în desert. Viata lui Corneliu Zelea Codreanu, vajnicul luptãtor anticomunist si trezitor al constiintei nationale românesti, a ajuns la sfârsitul traiectului ei. Este condamnat întai la 10 ani închisoare într-un odios proces lipsit de orice bazã juridicã, asa cum s-a demonstrat chiar în cursul lui si ucis miseleste apoi, prin strangulare, în pãdurea Tâncãbesti, în timp ce era transportat la inchisoarea Jilava, în noaptea de 29-30. Tâncãbesti, noiembrie 1938. O noapte sinistrã. Un blestem înfricosãtor aruncat peste istoria tãrii noastre. Toatã suflarea româneascã rãmâne consternatã si îngrozitã. Complotistii închinã cupe de sampanie. Românul scrâsneste din dinti, strânge pumnii si asteapta ziua rãfuielelor. In Tâncãbesti nu se frânge numai viata unui om, se frâng însãsi aripile neamului românesc. Dupã disparitia fizicã a Cãpitanului evenimentele s-au precipitat asa dupã cum le prevãzuse el. Ni se rãpesc Basarabia si Bucovina, ni se ciopârtesc toate frontierele tãrii cu imense suferinte si umiliri pentru poporul nostru. Se nãruiesc “ca un castel de cãrti”, exact asa cum prevãzuse el, toate tratatele pe care se sprijinea politica noastrã externã. Tot sistemul de aliante “firesti” pe care se sprijinea apãrarea noastrã se dovedesc inutile si de-a dreptul nefiresti. Exact asa cum prevazuse omul din pãdurea Dobrina. România rãmâne singurã în fata destinului ei. In 1941 –dupã alungarea lui Carol II din tarã, responsabil direct al dezastrului- România ia parte activã la rãzboiul de dezrobire, alãturi de acele puteri ce reprezentau atunci singura fortã de apãrare a Europei în contra puhoiului bolsevic. Ca orice stat mic, România nu a dorit rãzboiul. Dar când destinul a împins primejdia unei crude robiri peste spatiul de viatã al poporului nostru, toatã suflarea româneascã, ca în vremea trecutelor invazii barbare, îl acceptã cu seninãtate si-l va purta cu bãrbãtie. Toatã tara –aceasta este realitatea si nu aceea ce încearca sã o dea comunistii, cã românii nu ar fi luptat cu entuziasm si vitejie contra Rusiei Sovietice- ocupa transeele deschise în timpul truditei sale vieti, de Corneliu Zelea Codreanu. Transeele anticomuniste. Rãzboiul este crâncen. Este o înclestare apocalipticã ce depãseste planurile istoriei. Rezultatul lui este cunoscut. Orbirea Occidentului crestin, minat si corupt timp îndelungat de dusmanii civilizatiei noastre, înclinã balanta victoriei spre Rusia Sovieticã. Jumãtate din Europa, între care si tara noastrã, intrã în Noaptea Patimilor. Un urias si crud “gulag” acoperã o jumãtate din falnica civilizatie a Europei.
* * *
Au trecut 40 de ani de la sfâsietoarea crimã din pãdurea Tâncãbesti. Viziunea politicã a Cãpitanului este însã de o uimitoare actualitate. Proiectia ei la scara lumii este evidentã si tragicã. Figura lui scapã timpului si se confundã cu aspiratiile unei lumi cuprinsã de frigurile groazei, ce-si vede orizonturile vietii amenintate, ce-si simte patrimoniul spiritual hãrtuit din toate pãrtile. Subversiunea este totalã, frontul moral prãbusit si nu mai existã nici o pavãzã în fata infiltratiilor dusmane. Greselile enorme si orbirea politica a occidentalilor ajunge la scadentã. Ucenicii de vrãjitor ce s-au jucat cu destinele omenirii acum 35 de ani, au dispãrut fizic, dar au lãsat lumii o mostenire dezastruoasã. Astãzi, peste tot, marxismul rânjeste cinic, apropiata victorie. Ca în 1919, lumea întreagã are nevoie de un nou spirit al Dobrinei. Nu mai existã altã alternativã. S-au încercat toate componentele, toate legãturile si tratativele posibile cu dusmanul si drumurile s-au închis. Lumea este înghesuitã din ce în ce mai mult în acest ghetou al libertãtii occidentale, atacat cu înversunare din toate pãrtile : din exterior si din interior. Pentru supravietuirea ei nu-i mai rãmâne decât drumul eroismului, adicã a ceea ce numim noi spiritul Dobrinei, preconizat acuma 60 de ani într-o pãdure moldoveneascã. Figura lui Corneliu Zelea Codreanu, Cãpitanul Românilor, se desprinde din orizontul românesc si se proiecteazã pe firmamentul lumii ca un mare vizionar al frãmântatelor noastre vremuri.
Nicolae Rosca
S'au tipãrit din aceastã brosurã 6oo de exemplare, astãzi 30 Noiembrie 1978, în Atelierele Masiega, S.A.Calle E. Jardiel Poncela, n.4 Madrid-16.
|
|
|
